Libertatea

Libertatea, din perspectiva crestina este posibila? Vom afla in cele ce urmeaza

Thank you for reading this post, don't forget to subscribe!

Privire critica la problema libertatii

Problema libertatii omului a fost analizata in mai toate curentele filozofice, evoluand de la conceptia aristotelica, care privea libertatea prin filtrul autodeterminarii, la cea a existentialismului. Nu departe de modelul lui Aristotel, se situeaza Sf Maxim Marturisitorul.

„Omul a fost facut la inceput dupa chipul lui Dumnezeu ca sa se nasca cu vointa din duh, si sa primeasca asemanarea adusa lui prin pazirea poruncii dumnezeiesti, ca sa fie acelasi om faptura a lui Dumnezeu si Dumnezeu prin duh, dupa har”. La Sf Maxim Marturisitorul, vointa este sinonima cu libertatea, omul avand „doua aripi pentru a atinge cerul”: libertatea si harul. „Dumnezeu face totul in noi, virtutea si gnoza, victoria si intelepciunea, bunatatea si adevarul, fara ca noi sa aducem nimic altceva decat buna dispozitie a vointei”. Cu toate acestea, intre vointa si har, intre om si Dumnezeu nu exista o relatie de cauzalitate, ci omul si Dumnezeu actioneaza sinergic (Popa, Fara data).

 Potrivit curentului filozofic existentialist, libertatea este capacitatea naturii umane de a explora propria existenta, din perspectiva reflectiei personale, omul caracterizandu-se prin aceste doua atribute: reflectia si singuratatea. Desi o serie din promotorii existentialismului, ca de pilda Satre ori Heidegger, au exclus pe Dumnezeu din sistemul lor de gandire, au existat, din fericire, si existentialisti profund crestini, de ex. Kiergergaard ori Dostoievski. La Kiergergaard, omul este analizat in raport cu sine, dar si cu divinitatea.

Cernica, citat de Ilie (2017) argumenta ca existenta umana se subscrie unui program existential, care garanteaza experienta umana autentica, din care face parte credinta in Dumnezeu. Programul existential penduleaza intre cunosterea umana de sine, profund subiectiva si recunoasterea de sine, prin suferinta, ce ne apropie de divin (Ilie, 2017).

Constiinta vinovatiei, a „starii de pacatosenie” este singura cale a omului de a se raporta la divinitate.

Diaconu, citata de Ilie (2017) surprinde ca omul este liber prin aceea ca libertatea a fost dobandita de la cel ce este desavarsit liber, adica Dumnezeu, pentru ca omul sa ramana in comuniune cu El. Chiar si in atunci cand intervine pacatul (de ex. cel adamic), omul este in continuare liber a se intoarce la comuniunea cu Dumnezeu.

Ideea originala ii apartine lui Kiergergaard: „Omul se exprimă ca libertate încă din situația poticnirii; dar el este liber abia în credință. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu-Omul nu este activ; El este activ, întrucât cheamă la Sine. Chemarea Sa nu este constrângere. Dacă ar fi astfel, atunci toți am fi mântuiți, de fapt, nu am mai păcătui, nu am mai trece prin toate situațiile existențiale, nu am mai fi ființe omenești. În credință, Dumnezeu – Omul și omul sunt activi: cel dintâi cheamă, cel de-al doilea își exercită libertatea, poticnindu-se și crezând. Libertatea omului în situația existențială a credinței este conștiința însăși” (Ilie, 2017).

In viziunea lui Popa (Fara data), in crestinism libertatea atrage dupa sine notiunea de responsabilitate, cele doua completandu-se simfonic una pe cealalta. Levy Buhl, citat de Popa (Fara data) explica faptul ca  nu exista in spiritul nostru o idee mai clara, in aparenta decat ideea de responsabilitate. Se pare ca ea ne este data, in chip imediat, de constiinta, odata cu ideea de liber arbitru; noi stim ca suntem responsabili asa cum stim ca suntern liberi, printr-o intuitie directa”. Din aceasta deriva caracterul ontologic al principiului libertatii si responsabilitatii. Dar cel mai puternic argument in favoarea acestui principiu Popa il gaseste in teoria kantiana a planurilor existentiale, phainomenon si noumenon, ce se transfera si caracterului uman. Astfel, vointa este independenta de orice constrangere sensibila (adica supusa determinarilor cauzale), ca atare, ea este un produs al ratiunii (noumenon sau intangibil).

Asadar, in acceptiunea kantiana exista libertate doar in sens pozitiv, intocmai ca si promotorii filozofiei grecesti (Aristotel, Socrate). In opozitie cu aceasta forma de gandire care poate duce la absolutismul binelui, la tirania sa, se situeaza gandirea unui teolog modern, citat de Popa (Fara data): Dumnezeu l-a creat pe om pentru a-l chema la indumnezeire, aceasta chemare cerand un raspuns liber, altfel spus „Omul nu poate sa iubeasca cu adevarat pe Dumnezeu decat pentru ca el poate sa-l refuze”.

Isus Cristos si libertatea

In pedagogia lui Isus, cunoasterea adevarului are caracter eliberator (In 8, 32). Mai mult, Isus vorbeste despre sine ca avand puterea de a elibera: „Asadar, daca Fiul va va elibera veti fi cu adevarat liberi” (In 8, 36). Isus ne invita sa ne subscriem cuvantului sau, aspect dezvoltat si de Sf Maxim Marturisitorul (Popa, Fara data): a voi ceea ce voieste Dumnezeu conduce la intarirea noastra din punct de vedere spiritual, ceea ce asigura vesnicia in Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca noi sa ne bucuram de viata vesnica promisa.

Concluzie:

Libertatea si responsabilitatea ca atribute a unei vieti morale crestine, se intrepatrund in iubirea lui Cristos Isus (In 3, 16), aceasta cale fiind una a adevaratei libertati: „Este calea nasterii omului in Dumnezeu prin Iisus Hristos in Duhul Sfant”(Popa, Fara data).

Referinte: